Bazat pe romanul omonim al scriitorului irlandez John Boyne, filmul “The boy in the striped pyjamas” este o drama profunda a carei actiune este plasata in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial si se refera la situatia deplorabila a evreilor din lagarul de la Auschwitz, toata povestea fiind vazuta prin ochii inocenti ai lui Bruno, copilul in varsta de 8 ani al comandantului german al taberei de concentrare.
E ironic uneori ceea ce se intampla in viata. Vedem zilnic lucruri care par ironice, dar alteori trebuie sa privim un film , cu un scenariu halucinant pentru a intelege mai bine ironia vietii.
Emotionante imaginile celor doi pusti, Bruno si Shmuel (“ce nume, nu am mai auzit inca pe nimeni sa-l cheme asa”), care se intalnesc mereu pe cele doua parti ale unui gard cu sarma ghimpata de la un lagar de munca (“nu e corect ca eu sa raman aici si sa mor de plictiseala , iar tu sa te joci acolo cu atatia prieteni”, alta ironie amara). Un gard de sarma ghimpata nu poate insa sa izoleze prietenia intre doi copii. Nici chiar un regim ca cel nazist nu reuseste sa o faca, indiferent cate sarma ghimpata intinde. Ce e iarasi ironic e ca atunci cadn pe cei doi nu ii va mai desparti sarma ghimpata( Bruno va trece dincolo pentru a-l ajuta pe Shmuel sa-si gaseasca tatal) vor fi nevoiti sa se prinda de mana intr-o camera de gazare. Totul parca in numele prieteniei.
Filmul face oarecum indirect trecerea de la viata plina de candoare a unui pusti spre ororile traite intr-un razboi nedrept, ca orice razboi de altfel. Iar modul in care Bruno priveste lucrurile e firesc pentru ceea ce era:pur si simplu un copil.
Sunt cateva replici incantatoare. De exemplu atunci cand un mare grup e dus la “dusuri” , Bruno e sigur cand ii baga in camera de dezbracare ca “vor sta aici pana va trece ploaia” . Sau intrebarea aceea simpla “ce ai facut de te-au adus aici pusa de Bruno lui Shmuel , cu un raspuns la fel de simplu:”sunt evreu”, exact ca o stampila suna parca raspunsul. Nici nu putea fi gasit un dialog mai simplu , dar in acelasi timp , mai cutremurator.
Iar momentul in care cei doi pusti au puterea , sau poate inconstienta de a se juca prin gardul de sarma ghimpata este poate cel care ne face sa ne gandim ca nimic, dar absolut nimic pe lumea asta ,nu e fara sens si ca, odata cu timpul, tot ceea ce se intampla are valoarea sa morala si menirea sa.
Finalul, unul care m-a lasat masca e foarte interpretabil. El poate fi privit din mai multe perspective, dar mie mi se pare ca cea mai fina ar fi prin intermediul mintii comandantului lagarului, nimeni altul decat tatal lui Bruno. Dincolo de “datoria” de a “crea spatiul vital ” germanilor cu ochii albastri( cum altfel ar fi putut fi Bruno?), merita vazuta fata acestuia cand afla ce s-a intamplat. El care de mic iubea uniforma si nu a stat pe ganduri in a trimite pe front in linia I un subordonat numai pentru faptul ca tatal acestuia emigrase in Elvetia pentru a nu se supune nazistilor(speculat de altfel), trebuie sa se confrunte cu o drama personala. Iar atunci cand lucrurile devin personale dramele sunt parca mai drame. Sunt acele filme in care personajul cel rau este pedepsit la final. Crunta pedeapsa aici,nu?
Pana la urma, la 8 ani , poti descoperi lumea sub diversele ei fatete cu ochii sufletului tau. Cred ca asta ar fi lectia data de acest film. Ochii lui Asa Butterfield( micul actor care il joaca pe Bruno) ne inspira mai degraba ingandurare prin acuratetea lor, decat zambete amare.
Cat despre ideea pustiului german ca el ar fi cel inchis intr-o lume aiurea, ea trimite la gandiri profunde despre lumea in care se traia atunci. Cati dintre noi nu ne gandisem uneori ca lumea in care traim e o inchisoare? Stai si te intrebi si in situatia de acolo: unde era libertatea? Inauntrul sarmei ghimpate in care exista un Shmuel flamand, dar alaturi de ai sai, sau afara unde Bruno simtea lipsa prietenilor de la Berlin, locuia alaturi de o mama innebunita de ce se intampla, o sora care incepea sa prinda propaganda nazista si un tata criminal de razboi?
